Cinci fete în ii cu altițe roșii și catrințe vărgate se țin de mâini într-o horă care nu se mai termină de peste jumătate de secol. Mozaicul li se zice, simplu, „Hora cu cinci fete”, și e cea mai cunoscută operă de artă a satului Măcărești, din raionul Ungheni. Numai că hora aceasta stă pe zidul unei clădiri care se surpă, iar în ochii statului nici hora, nici clădirea nu există: Casa de Cultură din Măcărești nu figurează în lista monumentelor ocrotite de stat.
Un reportaj recent al emisiunii „Live Studio” de la Moldova 1 și un apel public adresat ministrului Culturii au readus clădirea-ruină în atenția oamenilor. Sub reportaj, o postare semnată Alina Matei îi cere ministrului Cristian Jardan să includă Casa de Cultură într-un program de conservare și restaurare a patrimoniului. E un gest necesar — dar întrebarea de fond, pe care nici reportajul, nici apelul nu o ating, e alta: cum salvezi un patrimoniu pe care legea nu-l recunoaște ca patrimoniu?
O horă pictată în piatră, cu chipuri din sat
„Hora cu cinci fete” nu e o pictură, ci un mozaic monumental — mii de pietricele colorate care compun, pe fundal verde, cinci codane în costum popular. Face parte dintr-un ansamblu mai larg de mozaicuri care îmbracă fațada și porticul Casei de Cultură, cu fluierași, o liră, note muzicale și scene de sat.
Potrivit reportajului de la Moldova 1, mozaicul înfățișează chipurile unor fete reale din Măcărești și ar fi fost realizat de studenți veniți din Moscova la practică. Această din urmă informație — autorul lucrării — nu apare însă documentată în sursele publice despre mozaic și trebuie luată drept ceea ce este: o mărturie transmisă din sat, nu un fapt istoric stabilit.
Ce se poate spune cu certitudine e că lucrarea a intrat deja în literatură. „Hora cu cinci fete” este și titlul unei cărți a scriitorului și fotografului Ștefan Susai, apărută la Editura Junimea din Iași în 2017 — o proză documentară în care mozaicul din Măcărești devine centrul emoțional al unei povești. Pe propriul site, Susai plasează mozaicul „în holul Casei de Cultură din Măcărești”. Un mozaic de provincie, dintr-un sat de la Prut, a ajuns astfel să dea numele unei cărți tipărite peste hotare — o notorietate pe care puține opere de acest fel din Moldova o au.
Reportajul „Casa de cultură din Măcărești – între patrimoniu și ruină”, realizat de emisiunea Live Studio a Moldova 1 (TRM).
Cum a ajuns inima satului o ruină
Casa de Cultură din Măcărești a fost construită în 1972 și, potrivit unui reportaj TVR Moldova din decembrie 2022, nu a mai fost reparată niciodată de atunci. Ultimul spectacol s-a ținut în 2005, după ce autoritățile au stabilit că edificiul nu mai prezintă siguranță. De atunci, sala în care se dansau hore, se jucau piese și se proiectau filme s-a transformat în ceea ce arată acum camera: tavan prăbușit, scaune rupte, tencuială căzută. Deasupra scenei, o singură inscripție a rezistat — lozinca de altădată „ARTA APARȚINE POPORULUI!”.
Interiorul Casei de Cultură din Măcărești, în reportajul Live Studio / Moldova 1.
Clădirea nu a fost totuși lăsată complet de izbeliște. Reportajul TVR Moldova consemna că, în 2013, Consiliul raional Ungheni — pe atunci condus de Iurie Toma, fost președinte al raionului — a alocat bani pentru o reparație parțială a acoperișului, iar în 2015 pentru schimbarea ferestrelor. Primarul satului, Sergiu Manciu, leagă și el repararea acoperișului de fostul președinte de raion. Sunt exact lucrările pe care le invocă și apelul public: acoperiș refăcut, geamuri înlocuite — și, cu toate astea, o clădire încă în degradare.
Ce lipsește e partea grea. În reportajul de la Moldova 1, primarul Sergiu Manciu descrie un caiet de sarcini pregătit pentru restul lucrărilor:
Proiectul prevede sonorizarea, sistem antiincendiar, sistem de încălzire — sunt cinci sisteme. Dar proiectul prevede și o sumă uriașă de bani, pe care primăria Măcărești nu o are. Este vorba de 30 de milioane de lei. Sergiu Manciu, primar al satului Măcărești
Pentru comparație, în 2022 costul reparației era estimat de TVR Moldova la peste 750.000 de euro. Indiferent de cifra exactă, ordinul de mărime e același: mult peste puterea unui buget local. Soluția pe care o vede primarul e ori o finanțare din afară, ori pași mărunți:
Trebuie să găsim o finanțare extrabugetară, undeva prin Europa, prin Bruxelles. Ori o soluție să o renovăm pe etape: avem o finanțare mică, facem o etapă, trecem la alta. Sergiu Manciu, primar al satului Măcărești
Tezaurul pe care legea nu-l vede
Aici intervine faptul pe care apelul nu îl spune. Ca să ceri includerea unei clădiri într-un program de restaurare a patrimoniului, ai nevoie, de regulă, ca acea clădire să fie recunoscută drept patrimoniu. Or, Casa de Cultură din Măcărești și mozaicurile ei nu figurează în Registrul monumentelor Republicii Moldova ocrotite de stat.
Registrul, aprobat prin hotărâre de Parlament încă din 1993, cuprinde din satul Măcărești doar trei poziții: biserica de lemn „Sfântul Grigorie Teologul”, din 1808, și două monumente ale ostașilor căzuți în al Doilea Război Mondial. Nicio casă de cultură, niciun mozaic. Cu alte cuvinte, cea mai cunoscută operă de artă a satului — cea care i-a dat numele unei cărți și e listată ca reper turistic — nu are, deocamdată, niciun statut legal de protecție.
Nu e un amănunt birocratic. Fără statut de monument, o clădire nu are prioritate la programele de conservare, iar o intervenție greșită asupra mozaicului — un „au reparat cum au putut” — nu încalcă nicio normă, fiindcă lucrarea nu e, în ochii legii, un bun de patrimoniu. Prima bătălie pentru „Hora cu cinci fete” nu e deci una de bani, ci de recunoaștere.
Banii care au venit — și unde s-au dus
Măcăreștiul nu e un sat ocolit de banul public. Prin programul guvernamental „Satul European”, comuna a atras în ultimii ani peste 8 milioane de lei: circa 1,76 milioane pentru termoizolarea grădiniței „Izvoraș” și 6,35 milioane pentru un apeduct la Frăsinești, satul vecin din aceeași comună. Investiții reale, folositoare — grădiniță caldă, apă la robinet.
Doar că niciun leu din acești bani nu a ajuns la Casa de Cultură. E o alegere pe care puțini ar contesta-o pe față — între o grădiniță funcțională și un mozaic, primăria a mers pe grădiniță. Dar tocmai asta arată cât de fragil e patrimoniul cultural într-o competiție cu nevoile de bază: când banii sunt puțini, hora de pe zid pierde întotdeauna în fața țevii de apă.
Ce se poate face, realist
Pentru clădiri ca aceasta există, teoretic, vehicule de finanțare. „Satul European 2” își propune, la nivel de țară, renovarea a 77 de case de cultură. Iar Strategia națională pentru cultură și patrimoniu 2025–2035, aprobată de Guvern, are un program de implementare pentru 2026–2030 care include inventarierea și restaurarea monumentelor.
O nuanță e însă esențială. Aceste programe vizează, de regulă, clădirea — acoperiș, pereți, instalații. Repararea propriu-zisă a mozaicului, o lucrare de artă monumentală, e o operațiune separată, de restaurare specializată, care cere alți meșteri și alți bani decât o renovare obișnuită. A salva sala fără a atinge corect mozaicul, sau invers, ar însemna o jumătate de rezolvare.
Ministrul Culturii, Cristian Jardan, învestit la finalul lui 2025 în Guvernul condus de Alexandru Munteanu, este cel căruia apelul i se adresează. Deocamdată, cel mai concret lucru pe care îl are Măcăreștiul nu e un răspuns de la minister, ci un mozaic care, paradoxal, a rezistat mai bine decât clădirea din jurul lui: hora cu cinci fete stă întreagă pe un zid crăpat, sub o lozincă ruginită care mai spune încă, fără ironie, că arta aparține poporului.