Când Nicoleta Cojocaru a urcat, pe 8 iulie, pe cea mai înaltă treaptă a podiumului la Campionatul Mondial de tineret din Columbia — trei medalii de aur și două recorduri mondiale — comunicatele oficiale au vorbit despre federație, despre minister și despre antrenorul de la Chișinău. Sub anunțul pe care l-am publicat și noi, un cititor a pus o singură întrebare: „Dar de ce nu este nominalizat domnul Gheorghe Gorencu?”
Avea dreptate. Iar răspunsul nu e o notă de subsol, ci o poveste pe care documentele statului o confirmă rând cu rând.
Un garaj scos la vânzare
Gheorghe Gorencu s-a născut și a trăit la Unțești — un sat care astăzi are 1.127 de locuitori (recensământul din 2024). Era inginer constructor, absolvent al Politehnicii, dintr-un neam de meșteri: bunicii lui construiseră biserici și pictaseră icoane.
Pasiunea pentru fier venea din copilărie. „Tata a fost fierar. Mereu m-a luat la lucru. (…) Acest sunet, zăngănitul metalului, m-a atras din copilărie”, povestea el într-un reportaj televizat filmat la Unțești în februarie 2017. Nu avea halteră, așa că și-a făcut una: „Fiind prin clasa a șasea, nu știam cum arată halterele. Puneam două căldări cu nisip pe o țeavă.”
A făcut lupte, apoi haltere, la Chișinău. A concurat la categoria 75 de kilograme. Prin anii ‘80 era șef de șantier la Ungheni, iar după lucru pregătea copii pentru competiții. În 1987 a fost numit director al școlii sportive din Pârlița — patru discipline, printre care halterele.
Apoi a venit tranziția. Gospodăriile agricole s-au desființat, iar sportul de la sate a rămas fără bani. Antrenorul a rămas șomer și a plecat la muncă peste hotare: Rusia, Cehia, șase ani în Spania.
S-a întors cu banii câștigați acolo. Și, când în sat s-a vândut un fost garaj, l-a cumpărat.
Când a apărut așa ocazie, că s-a vândut aici, nu departe de noi, un fost garaj (…) am spus că îl cumpăr. Fac o sală de atletică. Gheorghe Gorencu, 2017
Reportajul din 2017 se închidea așa: bunicii și străbunicii lui au construit biserici și mănăstiri; el a construit o sală de haltere și încerca să ridice oameni mari și campioni în satul lui natal.
Ce l-a costat
Sala nu era o afacere. În aceeași perioadă și, mai târziu, într-un reportaj TV8 din mai 2023, Gorencu a spus limpede cum funcționa: nu a încasat niciodată chirie, plătea singur curentul electric — „lumina, am acuși doi ani de când o plătesc doar eu” — iar pentru lemne se ducea în pădure. De la copii nu lua bani: „de la copii, nu.”
În sală se antrenau, în 2023, în jur de 20 de copii. De la Campionatul Republican de juniori se întorseseră cu nouă medalii.
Un consătean îl descria, în 2017, așa cum îl știa satul de-o viață: „Eu, pe Gheorghe Gorencu, îl cunosc din copilărie. (…) Mă gândeam: ăsta va fi un om cu inimă pentru satul nostru.” O bunică din sat povestea despre nepotul ei, născut bolnăvicios, pe care medicii o sfătuiseră să nu-l dea la sport: l-a dus totuși la sală. „De atunci nici nu mai boleşte.”
Ce spun actele
Aici povestea încetează să fie amintire și devine document.
Listele lotului național pe ramuri de sport, aprobate prin ordin al Ministerului Educației și Cercetării, îl conțin nominal pe antrenorul „Gorenco Gheorghe” din 2020 până în 2024.
În lista pe 2020, la haltere, figurează o sportivă de 11 ani, categoria 32 de kilograme, localitatea Unțești, antrenor Gorenco Gheorghe. O cheamă Cojocaru Nicoleta. Este aceeași Nicoleta Cojocaru care, șase ani mai târziu, avea să devină triplă campioană mondială de tineret și deținătoarea recordurilor mondiale la categoria ei.
În listele pe 2021 și 2022, tot la Unțești și tot cu Gorenco Gheorghe antrenor, apare Secrieru Danu, născut în 2008. În aprilie 2025, la Chișinău, Secrieru a luat argintul la Campionatul European de haltere pentru seniori — la 17 ani, între oameni în toată firea. O lună mai târziu, la Lima, a devenit triplu campion mondial de tineret.
Doi campioni mondiali de tineret ai Republicii Moldova, în doi ani consecutivi, au trecut prin aceeași sală de sat. Prin garajul cumpărat cu bani făcuți în Spania.
Ce nu s-a întâmplat
În reportajul din 2017, un demnitar venit în sală, în fața camerei, se uita la echipamentul ruginit și spunea: „Nu promit nimic, decât vom încerca să căutăm, să examinăm posibilitățile.”
Șase ani mai târziu, în 2023, directorul Școlii Sportive din Ungheni explica la TV8 aritmetica: școala funcționa cu un buget anual de circa un milion de lei, față de aproximativ trei milioane cât ar fi fost necesar.
Gheorghe Gorencu a murit în 2023. Nu există un necrolog oficial, o distincție de stat sau un turneu care să-i poarte numele; în registrul de stat al actelor locale nu figurează nimic pe numele lui. Fiica lui, Victoria Gorencu, scria public, în decembrie 2025, că tatăl ei „nu a crezut în instituțiile statului, nici în sistemul care de multe ori părea să-i pună piedici, ci în talentul copiilor”.
Din 2025, în listele lotului național la haltere, localitatea Unțești nu mai apare deloc. Copiii lui figurează acum la Chișinău, la Liceul cu Profil Sportiv din Buiucani, sub antrenorul Sergiu Crețu. La Ungheni, halterele sunt trecute pe numele altui antrenor, Vasile Sitnicov, cu adresa în oraș.
Cine plătește performanța
Statul a plătit biletele până în Columbia — deplasarea sportivilor la Cali a fost finanțată de Ministerul Educației și Cercetării. Este corect și este necesar.
Dar drumul până la avionul acela a început într-un garaj cumpărat din economiile unui om care spălase șase ani pământ străin ca să se întoarcă acasă și să ridice fier cu copiii satului. El a plătit curentul. El nu a luat chirie. El nu a cerut bani de la părinți.
Când o țară mică scoate campioni mondiali dintr-un sat de o mie o sută de oameni, merită știut cine a pus prima halteră în mâna copilului. La Unțești, îl chema Gheorghe Gorencu.