În Ungheni am ajuns la un asemenea nivel de rafinament administrativ, încât lucrurile nu mai sunt pur și simplu „da” sau „nu”.
Sunt „da, dar”.
„Nu, însă”.
„Urmează”.
„Este în proces”.
„S-a discutat”.
„Va fi”.
Și, preferata mea, forma supremă de existență a proiectului moldovenesc: „se preconizează”.
Cetățeanului îi rămâne partea simplă: să afle în care dintre variante trăiește azi.
Săptămâna asta voiam să aleg un subiect pentru editorial. N-a fost nevoie. Realitatea locală mi-a pus pe masă trei, apoi mi-am dat seama că sunt același subiect.
Delia.
Gara multimodală.
Autogara Slavena.
Una are apă, alta trenuri, alta autobuze. Nicio legătură, ai zice.
Ba are.
În toate trei, omul obișnuit riscă să ajungă la aceeași întrebare:
Bun. Dar concret, ce dracu’ se întâmplă?
Plaja unde totul e în regulă, mai puțin chestia aia mare și udă din mijloc
Să începem cu lacul Delia.
Avem plajă municipală.
Plaja e deschisă.
Avem salvamari.
Oamenii vin.
Până aici, un cetățean lipsit de pregătire specială în procedură administrativă ar putea face presupunerea nebunească că la o plajă deschisă te poți scălda.
Nu vă grăbiți.
Zona nu are autorizație sanitară. În 2026 nu fusese inclusă în calendarul de monitorizare. După mortalitatea piscicolă de la începutul lui august, Primăria a cerut o probă de apă.
Rezultatul comunicat de Centrul de Sănătate Publică: clasa V după parametrii chimici. Cea mai slabă clasă.
Și nu e un accident statistic.
Clasa V în 2024.
Clasa V în 2025.
Clasa V în 2026.
CSP spune că apa este necorespunzătoare pentru scăldat.
Plaja rămâne deschisă, cu salvamari.
Apreciez consecvența.
Apa, cel puțin, știe ce vrea de la viață.
Trei ani la rând: clasa V. Fără oscilații. Fără populism. Fără promisiuni electorale că anul viitor intră în clasa IV.
Unicul element nehotărât din ecuație pare să fie ce înțelegem noi prin cuvântul „plajă”.
Pentru omul simplu, „plajă municipală deschisă” transmite un mesaj relativ banal: vii, stai la soare, intri în apă.
La noi mesajul complet pare să fie:
„Veniți liniștiți. Salvamarii sunt aici. În apă, totuși, Centrul de Sănătate Publică spune că n-ar trebui să intrați.”
Nu am nimic cu salvamarii. Dimpotrivă. Dacă oamenii intră, e foarte bine că există cineva care îi poate scoate.
Doar că situația capătă un parfum discret de restaurant deschis în care autoritatea sanitară spune că mâncarea nu e bună de consum, dar ospătarii sunt la post.
Poate lipsește doar panoul:
PLAJĂ MUNICIPALĂ DELIA
Program: deschis.
Salvamari: da.
Scăldat: mai bine nu.
Apa: participă pe propria răspundere.
Și aici nu mai vorbim despre o subtilitate juridică. Vorbim despre mesajul pe care îl primește omul când vede, fizic, o plajă publică deschisă.
Instituțiile cunosc dosarul. Cetățeanul vede șezlongul.
E o diferență.
Gara multimodală, acest splendid mijloc de transport către viitor
Luni, ministrul Infrastructurii Vladimir Bolea a anunțat la Ungheni că gara auto și feroviară va fi transmisă Primăriei și transformată într-o gară multimodală.
Sună bine.
Chiar cred că ar fi bine pentru oraș.
Primarul Vitalie Vrabie a vorbit despre investiții rapide.
Și atunci am făcut ceea ce fac jurnaliștii când strică atmosfera unei declarații frumoase: am început să căutăm actele.
În registrele publice verificate de Triunghi.md nu am identificat o decizie privind transferul. Nu era indicată finanțarea. Nu era indicat un termen concret. Iar comunicatul oficial despre vizita ministrului din aceeași zi nici măcar nu menționa gara.
Asta nu înseamnă că gara nu va fi transmisă.
Poate va fi.
Sper să fie.
Înseamnă doar că există o diferență, mică și enervantă, între „vom face” și „s-a făcut”.
În Republica Moldova, această diferență suferă uneori de discriminare.
„Va fi transmisă.”
„Se transmite.”
„Primăria va prelua.”
„Avem gară multimodală.”
Patru propoziții. Patru realități administrative diferite.
În comunicarea politică, însă, dacă le rostești suficient de repede, devin aproape una singură.
Trebuie totuși să recunoaștem că gara multimodală, în forma ei actuală de intenție publică, are niște avantaje extraordinare.
Nu poate întârzia.
Nu poate depăși bugetul.
Nu poate avea probleme la licitație.
Nu poate avea vicii de construcție.
Nu se strică acoperișul.
Nu îngheață toaleta.
Nu se supără niciun antreprenor.
E perfectă.
Viitorul este probabil cel mai bun constructor pe care l-a avut vreodată Moldova.
Livrează impecabil până în ziua în care devine prezent.
După aceea încep procesele-verbale.
Nu cer nimănui să nu anunțe planuri. E normal ca un ministru și un primar să spună ce intenționează să facă.
Cer doar să păstrăm propozițiile în timpurile lor verbale.
Viitorul la viitor.
Prezentul la prezent.
Actul după ce există actul.
Pare o exigență mică, dar civilizația s-a construit, în general, din asemenea mofturi.
Slavena, sau momentul în care pentru autobuz începi să ai nevoie de facultate
Cu autogara Slavena intrăm deja într-o zonă unde gluma trebuie făcută cu actele pe masă.
ANTA a emis acte privind Programul de transport în care apar curse legate de „Ungheni GA Slavena”.
În paralel, Consiliul Municipal Ungheni și-a suspendat și apoi și-a abrogat propriul acord privind amenajarea de pe Decebal 19/B, invocând inclusiv destinația comercială a terenului și probleme de siguranță.
Asta nu înseamnă că ordinele ANTA demonstrează, singure, legalitatea întregii activități de autogară.
Nu demonstrează.
Și nici actele Consiliului Municipal nu ne dau dreptul să inventăm automat concluzia opusă.
Sunt autorități diferite, cu competențe diferite și acte care produc efecte diferite.
Din punctul de vedere al dreptului administrativ, foarte interesant.
Din punctul de vedere al unui om cu sacoșa în mână:
unde-i autobuzul?
Aici se întâlnesc două lumi.
În prima există competențe materiale, regim juridic al terenului, Program de transport, acte administrative, notificări, ordine, decizii ale Consiliului și delimitări de atribuții.
În cealaltă există tanti Maria care trebuie să ajungă acasă.
Tanti Maria nu este obligată să știe care act produce ce efect.
N-ar trebui să aibă nevoie de un folder cu PDF-uri ca să ajungă la autobuz.
Nu trebuie să susțină în stație lucrarea de master:
„Interferența competențelor administrației publice locale cu reglementarea serviciilor regulate de transport rutier de persoane: studiu de caz, Decebal 19/B.”
Autobuzul pleacă.
Ea vrea să fie în el.
Civilizația administrativă începe exact acolo unde omul nu mai trebuie să înțeleagă organigrama statului pentru a folosi un serviciu.
Noi, uneori, oferim varianta premium.
Deschizi ordinul ANTA.
Deschizi decizia Consiliului.
Verifici datele.
Vezi care instituție răspunde de ce.
Mai cauți un regulament.
Mai trimiți o solicitare.
Îți faci o cafea.
Mai apare un PDF.
La final ai toate șansele să înțelegi situația.
Autobuzul, între timp, a plecat.
Pisica
Schrödinger a imaginat acum aproape un secol celebra poveste cu pisica din cutie, aflată, în logica experimentului, în două stări simultan până când deschizi cutia și verifici.
Era un experiment de gândire.
Ungheniul pare să fi văzut aici potențial administrativ.
Avem plaja lui Schrödinger: deschisă, dar apa e declarată necorespunzătoare pentru scăldat.
Avem gara lui Schrödinger: transmisă în viitorul declarației, dar fără actul public de transfer identificat la momentul verificării.
Și avem dosarul de transport al lui Schrödinger: acte emise de autorități diferite, din competențe diferite, pe care cetățeanul trebuie să le pună singur cap la cap ca să vadă imaginea.
Problema este că cetățeanul nu trăiește într-un seminar de fizică cuantică.
Trebuie să-și ducă copilul undeva.
Trebuie să ajungă la serviciu.
Trebuie să prindă autobuzul.
Poate vrea să se scalde.
În experiment era o pisică imaginară într-o cutie.
La noi e omul.
Și cutia are pauză de masă.
Paradoxul adevărat: Ungheniul chiar se mișcă
Aș putea încheia aici cu tradiționalul „nimic nu se face, toți sunt răi”, să mai adun niște aplauze și să plecăm acasă mulțumiți.
Doar că ar fi fals.
Ungheniul chiar se dezvoltă.
Municipiul a lansat obligațiuni de 10 milioane de lei pentru reparația străzilor.
Conduce proiectul european UCare, de 1,47 milioane de euro, pentru infrastructură verde și adaptare climatică.
Podul peste Prut ajunsese la aproximativ 55%, iar pe malul moldovenesc începuse montarea tablierului.
Se fac drumurile de acces spre noua piață agroalimentară.
Pe Decebal, comercianții au cumpărat pavajul pentru o parcare publică, iar Primăria a suportat manopera și celelalte materiale.
Deci nu discutăm despre un oraș mort.
Tocmai aici e partea interesantă.
Ungheniul pare să se modernizeze fizic mai repede decât se modernizează felul în care administrația îi explică cetățeanului realitatea.
Am ajuns la infrastructură verde.
La obligațiuni municipale.
La proiecte europene de milioane.
La pod internațional.
La „multimodal”.
Nu mai suntem administrația cu registru legat cu sfoară.
Dar când omul întreabă:
„Și acum, concret, cum stau lucrurile?”
uneori reapare sfoara.
Doar că acum e PDF.
Statul mai produce ceva ce nu se poate inaugura
Când spunem administrație, ne gândim la asfalt, canalizare, acte, parcuri, becuri, certificate.
Lucruri vizibile.
Lucruri lângă care poți pune un panou.
Lucruri pe care le poți fotografia.
Mai există însă un produs public pe care nu-l poți inaugura cu panglică.
Certitudinea.
Cetățeanul trebuie să știe ce este valabil azi.
Nu ce se dorește.
Nu ce se discută.
Nu ce „urmează să”.
Azi.
Poate intra în apă sau nu?
S-a decis transferul sau se intenționează?
Cine răspunde?
Care act există?
Unde merge?
Asta nu cere perfecțiune.
Uneori răspunsul corect poate fi:
„Nu știm încă.”
E un răspuns bun.
„Procedura nu s-a încheiat.”
Bun.
„Nu este de competența noastră.”
Bun.
„Nu există încă actul.”
Perfect.
Prefer oricând un „nu încă” limpede unui „da, adică nu chiar, însă în principiu da, doar că procedural urmează”.
„Nu” are o calitate subestimată.
Îl înțelegi.
Ceața administrativă e mai comodă pentru instituție, dar factura cognitivă ajunge la cetățean.
Și omul o plătește în timp.
În nervi.
În telefoane.
În drumuri.
În întrebări.
Am digitalizat statul. Omul a rămas adaptorul
Asta mă amuză cel mai tare.
Vorbim de ani buni despre digitalizare.
Avem registre.
Portaluri.
Semnătură electronică.
Interoperabilitate.
Platforme.
Servicii digitale.
Dashboard-uri.
Tot tacâmul.
Apoi apare o problemă reală și descoperim că instituția A are o bucată, instituția B alta, instituția C explică altceva, comunicatul simplifică, actul nu simplifică deloc, iar omul deschide cinci taburi în browser și începe să facă el legăturile.
Adevărata interoperabilitate.
Manuală.
La domiciliu.
Cetățeanul este adaptorul dintre instituții.
Statul digital transmite prin om.
Dacă omul nu înțelege din prima, probabil are versiunea veche de firmware.
Mai citește un ordin.
Mai descarcă un PDF.
Mai sună undeva.
Restart.
Acum merge.
Și după ce termină de făcut debugging administrației, poate reveni liniștit la serviciu ca să producă taxele din care finanțăm următorul proiect de digitalizare.
Un circuit economic foarte frumos.
KPI zero
Poate înainte de kilometri de asfalt, milioane atrase, proiecte depuse, ședințe ținute și comunicate publicate ar trebui să existe un indicator mai banal.
Un KPI zero.
După interacțiunea cu instituția, cetățeanul înțelege mai bine situația decât înainte?
Da?
Bravo.
Nu?
Atunci ceva nu funcționează.
Iar dacă omul are nevoie de presă ca să afle ce înseamnă comunicatul instituției care există tocmai ca să-i comunice ceva, am creat o construcție remarcabilă:
serviciul public cu suport tehnic externalizat la jurnalist.
Problema nici măcar nu este că instituția nu știe.
De multe ori știe foarte bine.
Problema apare când instituția consideră că și-a făcut treaba pentru că oamenii din instituție înțeleg ce au vrut să spună.
Cetățeanul nu participă la ședința internă.
Nu vede mapa.
Nu cunoaște istoricul.
Nu primește nota explicativă în somn.
El vede plaja deschisă.
Aude ministrul.
Merge la autobuz.
Asta e interfața lui cu statul.
Și o interfață bună are o regulă simplă: nu trebuie să citești documentația tehnică pentru a afla ce face butonul.
Ungheniul are pod.
Are proiecte europene.
Are obligațiuni.
Are infrastructură verde.
Poate va avea și gară multimodală.
Toate astea sunt bune.
Mai rămâne să construim ceva.
Nu costă 1,47 milioane de euro.
Nu cere asfalt.
Nici măcar nu trebuie licitat.
O realitate administrativă pe care omul s-o poată înțelege fără să deschidă toate PDF-urile.
Până atunci, bine ați venit în Ungheniul lui Schrödinger.
Totul este clar.
Trebuie doar să deschideți cutia.
Și anexele.
Ilustrația care însoțește acest editorial (în paginile de listă și la distribuirea pe rețele) este generată cu inteligența artificială.