Pe 19 iunie, Republica Moldova a marcat 34 de ani de la evenimentele tragice din iunie 1992 — luptele de pe platoul Varnița–Tighina, una dintre cele mai grele pagini ale Războiului de pe Nistru. Viceprim-ministrul pentru reintegrare, Valeriu Chiveri, a depus flori la monumentele de lângă Tighina, alături de veterani. Comemorarea a fost națională, ținută departe de Ungheni. Și totuși, ea se citește direct pe harta raionului.
Pentru că, dacă deschizi lista oficială de stat a celor căzuți, descoperi că raionul Ungheni nu a pierdut în acel an patru oameni, cât reține de obicei orașul, ci cel puțin nouă.
Cei nouă din „Cartea Memoriei”
„Cartea Memoriei” — lista nominală a persoanelor căzute în 1991–1992, ținută de Agenția pentru Știință și Memorie Militară a Ministerului Apărării — este documentul oficial care îi adună pe toți. Triunghi.md a parcurs-o și a extras numele celor cu localitatea de naștere în raionul Ungheni. Sunt nouă bărbați, mulți dintre ei din sate pe care relatarea de la oraș le lasă, de obicei, în afara poveștii:
- Pavel Buruiană, din Condrătești — căzut la Cocieri, pe 19 iulie 1992
- Vladimir Cimpoieș, din Buciumeni — căzut la Coșnița, pe 29 mai 1992
- Ilie Mihalachi, din Florițoaia Veche — căzut la Tighina, pe 17 iunie 1992
- Vasile Moruz, din Chirileni — căzut la Cocieri, pe 8 august 1992
- Anatolie Popovici, din Boghenii Vechi — căzut la Tighina, pe 20 iunie 1992
- Petru Slonov, din orașul Ungheni — căzut la Tighina, pe 31 iulie 1992
- Alexandru Ticot, din Pârlița — căzut la Tighina, pe 20 iunie 1992
- Oleg Ungureanu, din orașul Ungheni — căzut la Tighina, pe 20 iunie 1992
- Vladimir Zarnițchi, din Zăzulenii Vechi — căzut la Coșnița, pe 2 decembrie 1992
Patru dintre ei au murit în iunie, la Tighina — trei chiar pe 20 iunie 1992 — adică exact în zilele pe care le comemorăm acum. Ceilalți au căzut peste vară și până în decembrie, la Cocieri și Coșnița, pe celălalt mal al Nistrului. Erau bărbați tineri: cel mai vârstnic, Vasile Moruz din Chirileni, avea 31 de ani; cei mai mulți, sub 25.
Patru pe monument, nouă în document
În centrul orașului, în scuar, stă Troița Martirilor Neamului, ridicată în 1994 în memoria pământenilor căzuți în conflictul din Transnistria. Are o istorie aparte: după modelul unei troițe din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, replica din 1994 a fost închinată celor din 1992. Originalul se păstrează la Muzeul de Istorie și Etnografie din Ungheni.
În jurul acestui monument s-a fixat, în timp, cifra de „patru ungheneni” — cei pe care orașul i-a legat cel mai strâns de el: Oleg Ungureanu, Petru Slonov, Vasile Moruz și voluntarul Ghenadie Crestiuc. Doi dintre ei au și străzi în oraș — strada Ghenadie Crestiuc și strada Oleg Ungureanu, denumite printr-o decizie a Consiliului orășenesc din 2005.
Aici e nevoie de o precizare onestă. Crestiuc este revendicat de Ungheni — a lucrat la fabrica de conserve din oraș și are o stradă aici — dar în „Cartea Memoriei” figurează cu locul nașterii la Tocuz, în raionul Căușeni. De aceea nu intră în cei nouă născuți în raionul Ungheni; el este un al cincilea nume, legat de oraș prin viață, nu prin acte. Diferența dintre „patru” și „nouă” nu e o eroare a nimănui: monumentul a păstrat numele cele mai apropiate de oraș, în timp ce documentul de stat numără după satul de naștere — și așa ies la lumină Condrăteștiul, Florițoaia Veche, Boghenii Vechi, Pârlița, Buciumeniul, Zăzulenii.
Cum își amintește raionul
Ungheniul își comemorează eroii an de an, pe 2 martie, de Ziua Memoriei și Recunoștinței: o slujbă de pomenire și flori la Troiță, cu veterani, autorități și preoți, în prezența primarului Vitalie Vrabie. Memoria se păstrează și prin școală — Gimnaziul din Buciumeni poartă numele lui Vladimir Cimpoieș, eroul căzut la Coșnița, iar la placa lui comemorativă se fac, an de an, ceremonii cu participarea Ministerului Afacerilor Interne.
Doi dintre cei căzuți au fost decorați post-mortem cu Ordinul „Ștefan cel Mare” — Oleg Ungureanu, caporal de poliție, prin decret prezidențial chiar din august 1992, și Petru Slonov.
Veteranii care s-au întors cer, însă, mai mult decât flori o dată pe an. Sergiu Tătaru, unghenean care în 1992 s-a întors din străinătate ca să se înroleze voluntar și care azi e vicepreședinte al unei asociații de veterani, rezuma într-o frază experiența acelui an — „Am văzut moartea cu ochii” — și avertiza că marșurile comemorative nu înseamnă, pentru combatanți, un ajutor real.
Cel puțin nouă
Câți ungheneni au plecat, de fapt, pe front în 1992 — voluntari, polițiști, rezerviști mobilizați la comisariatul din oraș — rămâne o cifră pe care Triunghi.md nu a găsit-o publicată oficial; dacă există centralizată, ea se află la Centrul Militar Teritorial Ungheni. La fel, o cifră publică a câți veterani ai acestui război mai trăiesc astăzi în raion nu există în sursele consultate.
Ce se poate spune cu certitudine, din document, e atât: în 1992, raionul Ungheni și-a trimis fiii pe Nistru, iar cel puțin nouă nu s-au mai întors. Numele lor sunt scrise într-o carte de stat — chiar dacă pe monumentul din oraș încap doar câteva.
Lista celor căzuți provine din „Cartea Memoriei”, registrul oficial al Agenției pentru Știință și Memorie Militară (Ministerul Apărării); Triunghi.md a extras numele cu locul nașterii în raionul Ungheni. Istoricul Troiței Martirilor Neamului provine din ghidul turistic al Consiliului Raional Ungheni; biografiile și decorațiile, din portalul „Credință Patriei” al Ministerului Afacerilor Interne; mărturia de veteran, dintr-o relatare publică citată ca atare. Numărul participanților și al veteranilor în viață din raion nu era public la momentul redactării.