La 4 iulie 2026 s-au împlinit 100 de ani de la nașterea, în satul Unțești din raionul Ungheni, a lui Vasile Vasilache — un scriitor pe care critica îl așează printre cei mai originali prozatori ai Basarabiei, dar pe care cenzura sovietică l-a redus, la un moment dat, la tăcere. La centenar, statul îl omagiază cu o monedă de argint și un simpozion academic — amândouă la Chișinău. În raionul care l-a dat, urma cea mai vie e un gimnaziu care îi poartă numele, în satul natal.
Un fiu al Unțeștiului
Vasile Vasilache s-a născut la 4 iulie 1926 la Unțești — un sat care astăzi ține de raionul Ungheni (în perioada interbelică făcea parte din județul Bălți), aflat la vreo 12 kilometri est de oraș. A făcut primele clase chiar în satul natal, apoi a învățat la Iași, iar mai târziu a urmat Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, pe care a absolvit-o în 1958. Între 1962 și 1964 a urmat cursuri de scenaristică la Moscova.
A fost, pe rând, învățător la Unțești și la Cetireni, redactor de revistă, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova din 1965 și redactor la studioul „Moldova-Film”. A murit la 8 iulie 2008, la Chișinău, la patru zile după ce împlinise 82 de ani.
„Povestea cu cocoșul roșu” și tăcerea de după
Opera care i-a fixat numele în istoria literaturii e romanul „Povestea cu cocoșul roșu”. A apărut mai întâi în revista „Nistru”, în 1965, apoi în volum, în 1966, la editura „Cartea moldovenească”, într-un tiraj de 15.000 de exemplare. E un roman-parabolă, construit cu mijloace neobișnuite pentru proza vremii — fragmentarism, povestire în ramă, parodie și burlesc —, pornind de la o întâmplare măruntă din viața satului.
Partea a doua a romanului, publicată în „Nistru” la începutul anilor 1970, a fost întâmpinată altfel. În mai 1973, revista „Comunistul Moldovei” — organ al Comitetului Central al partidului — a găzduit un articol devastator, „Cu povestea nu se glumește…”, semnat de Ion Racul și Valeriu Senic. Reproșul de fond era că romanul nu avea un „erou pozitiv”, așa cum cerea realismul socialist. A urmat ostracizarea: scriitorul a fost, cum scrie istoricul literar Vasile Malanețchi, „pus în indisponibilitate ca prozator” și s-a refugiat în traduceri — a tălmăcit din Pușkin, Șukșin și Rasputin, dar și „Peripețiile bravului soldat Švejk” al lui Hašek. Versiunea integrală a romanului a putut apărea abia în 1986, în plină perestroikă.
Un clasic, dar un clasic contestat
Locul lui Vasilache în canon nu e o formalitate. Criticul Mihai Cimpoi, cea mai autoritară voce a criticii literare din Republica Moldova, a numit „Povestea cu cocoșul roșu” „primul roman postmodern care s-a scris în spațiul nostru”. Alți critici au subliniat noutatea viziunii — Anatol Gavrilov observa, încă din 1984, că romanul aducea „altă viziune artistică asupra vieții satului”, diferită de proza lirică a lui Ion Druță.
Recunoașterea nu a fost însă unanimă. În 2005, criticul Ion Simuț îi dedica, în „România literară”, o recenzie sceptică — „Un roman comic, izvodit dintr-o snoavă” —, în care, citind doar prima parte, vedea mai degrabă o glumă întinsă prea mult decât o capodoperă. Zece ani mai târziu, criticul Cosmin Ciotloș îi răspundea în „Dilema veche”, apărând cartea și văzând în personajul principal „un Mîșkin rural”, cu adâncime dostoievskiană. Chiar și Malanețchi, care i-a îngrijit ediția critică, avertizează că opera lui Vasilache „trebuie abordată fără stereotipuri”, pentru că romanul „nici nu este opera lui cea mai valoroasă din punct de vedere estetic”. Un scriitor, așadar, în jurul căruia critica încă se ceartă — semn că mai e citit.
Cum îl omagiază statul la 100 de ani
Centenarul e marcat, în 2026, la nivel de stat. Pe 3 iulie, Banca Națională a Moldovei a pus în circulație o monedă comemorativă de argint dedicată scriitorului — cu valoarea nominală de 50 de lei și un tiraj de doar 500 de exemplare —, ultima din seria numismatică „Personalități notorii”. În aceeași zi, Academia de Științe a Moldovei a găzduit, la Chișinău, un simpozion cu titlul „Centenar Vasile Vasilache – dialectica esențelor”, cu participarea unor nume grele ale culturii, între care chiar Mihai Cimpoi. Biblioteca Națională i-a dedicat o expoziție, iar numele lui figurează în Calendarul Național 2026, între aniversările marcate oficial.
Toate aceste omagieri au însă un numitor comun: se petrec la Chișinău.
La Ungheni, un gimnaziu și un sat care se schimbă
În raionul care l-a dat, urma cea mai vie a scriitorului e Gimnaziul „Vasile Vasilache” din Unțești — școala din satul natal care îi poartă numele. Un program aniversar local, la Unțești sau în orașul Ungheni, nu a fost anunțat public până la ora publicării acestui articol.
Iar satul natal trece el însuși printr-o schimbare. Unțești — cu primărie proprie și în jur de 1.600 de locuitori la recensământul din 2014 — e una dintre cele zece localități prinse în proiectul de amalgamare cu municipiul Ungheni, viitorul oraș extins care ar urma să adune circa 44.000 de oameni. Dacă reforma merge până la capăt, satul care a dat literaturii române un roman de referință ar putea deveni, administrativ, un cartier al municipiului. Asta, pe fondul unei depopulări accelerate: raionul Ungheni a scăzut de la 96.292 de locuitori în 2014 la 74.507 în 2025, potrivit datelor preliminare ale Biroului Național de Statistică.
La 100 de ani de la naștere, Vasile Vasilache rămâne unul dintre puținii oameni pe care raionul Ungheni îi poate așeza, fără exagerare, în istoria literaturii române. Moneda de argint bătută la Chișinău o spune la nivel de stat. Gimnaziul din Unțești o spune acasă.