Pe 23 iulie, în sala Casei de Cultură din Petrești, sub un panou pe care scria „Sub streașina vremii”, câteva zeci de oameni ai culturii din raion au stat de vorbă despre un lucru care, de obicei, nu ajunge subiect de discuție decât atunci când e prea târziu: casa țărănească bătrână, cea de lut, lemn și stuf, care mai ține satele Ungheniului legate de felul în care se trăia aici acum o sută de ani. Laboratorul de dezvoltare profesională, organizat de Secția de Cultură și Turism, se numea „Pe urmele casei tradiționale – cercetare, documentare și conservare”. Titlul uneia dintre prezentări spunea, de fapt, tot: „Ultimii martori ai lutului și lemnului”.
Vasile Iucal, directorul Muzeului de Istorie și Etnografie Ungheni, a fost cel care a formulat astfel miza — cercetarea acestor case ca o urgență, nu ca un moft de arhivă. Înaintea lui, Vadim Pîslaru, șeful Secției, deschisese întâlnirea, iar Galina Moraru, specialist principal, prezentase proiectul cultural „Casa tradițională – cercetare, documentare și valorificare”, în care se înscrie evenimentul. Partea teoretică a fost ținută de Eugenia Cepoi, regizor la Casa raională de Cultură din Pîrlița, care a vorbit despre „expediția folclorică” ca metodă de lucru. Momentul muzical l-a dat formația folclorică „Datina” din Petrești, iar pe pereți au stat două expoziții — „Sub streașina vremii” și „În rame de suflet – fotografii și cusături de odinioară”.
Dincolo de programul unei zile, întrebarea de fond e simplă și grea: ce se pierde când cade o casă bătrână — și cum se salvează măcar amintirea ei?
Ce este, de fapt, o casă tradițională
O casă țărănească din satele de pe valea Prutului de mijloc nu e doar „o casă veche”. Este un sistem întreg, făcut aproape în totalitate din ce dădea locul. Pereții — din lut: chirpici (cărămizi de pământ nears, amestecat cu paie) sau lut bătut pe schelet de nuiele împletite, o tehnică pe care meșterii o numeau, în unele sate, „ceamur”. Temelia — din piatră. Șarpanta — din lemn. Acoperișul — din stuf ori paie la șes, din draniță (șindrilă) la deal. Cărămida arsă apărea, de regulă, doar la coșuri.
Înăuntru, planul „clasic” pe care îl descriu etnografii avea o tindă centrală, rece, cu gura podului, și de-o parte și de alta odaia de locuit și „casa mare” — sau „casa curată”, cel mai conservator spațiu al locuinței, împodobit cu lăicere, cu lada de zestre înflorată, cu icoana pusă „în colț la răsărit”. Acolo nu se locuia zi de zi: se primeau oaspeții aleși, se țineau sărbătorile familiei. Inima gospodăriei era însă sistemul de foc — vatra, cuptorul în care se cocea pâinea o dată pe săptămână, hornul aprins zilnic, cotruța dintre horn și perete. (Am povestit pe larg această „gramatică” a casei într-un explainer despre o casă din Florițoaia Nouă.)
Tocmai materialele care făceau casa ieftină și caldă o fac astăzi fragilă: lutul și stuful cer întreținere neîntreruptă. Lăsate în paragină un an-doi, se întorc în pământul din care au fost luate. O casă de lut nu se ruinează spectaculos — dispare tăcut.
De ce e „o urgență”
Peste materialul perisabil se suprapune un fapt mult mai apăsat: satele se golesc. Potrivit datelor Biroului Național de Statistică, raionul Ungheni a scăzut de la 96.292 de locuitori în 2014 la 74.507 în 2025 (cifră preliminară) — o pierdere de aproape 22,6% într-un singur deceniu. La nivel de țară, relatările pe baza recensământului din 2024 vorbesc despre aproape 180 de sate cu mai puțin de 100 de locuitori. În raion, exemplul cel mai grăitor este chiar satul din centrul acestei povești, Cornova: 599 de oameni în 2024, față de 968 în 2014.
Când pleacă oamenii, rămân casele goale — și, de cele mai multe ori, nimeni nu le mai poartă de grijă. Iar aici intervine un al doilea gol, unul juridic: casa țărănească obișnuită, locuită, aproape niciodată nu are statut de monument protejat. Am arătat asta în cazul unei case din 1907 demolate în Dănuțeni, din care muzeul a apucat să salveze doar fereastra și frontonul sculptat, și în cel al Casei de Cultură din Măcărești, lăsată în ruină cu tot cu mozaicul ei. Fără statut, o astfel de construcție poate fi demolată cu o simplă autorizație, iar statul însuși recunoaște, în strategia sa de patrimoniu, că nu are un sistem funcțional de inventariere a ceea ce se pierde.
În ecuația asta, documentarea nu mai e un lux de muzeograf. E, de multe ori, singura „urmă” care rămâne după o casă. De aceea o numea directorul muzeului o urgență — și de aceea organizatorii au încheiat anunțul lor cu o frază care sună mai mult a apel decât a bilanț:
de acțiunile noastre, atât de necesare și urgente, depinde salvgardarea patrimoniului cultural material și imaterial al raionului Ungheni. Secția Cultură și Turism Ungheni
Cum se „citește” o casă: expediția
Aici e miezul practic al laboratorului — și partea care merită explicată, pentru că sună tehnic și e, de fapt, la îndemână. A documenta o casă tradițională înseamnă a o „citi” metodic, înainte să dispară: o fișă cu datele ei (cine a construit-o, când, din ce), un releveu (măsurarea și desenarea la scară a planului și a fațadelor), un set de fotografii, interviuri cu bătrânii care își amintesc cum se trăia în ea, și, unde se poate, colectarea obiectelor — cusături, unelte, lada de zestre — care ajung în colecția unui muzeu.
Metoda are un nume vechi: expediția — folclorică, etnografică, monografică. Nu e o invenție a zilei: Legea privind patrimoniul cultural imaterial (nr. 58/2012) prevede chiar inventarierea prin cercetare de teren, în comunități, ca mecanism oficial de protecție. Prezentarea despre „expediția folclorică” de la Petrești descria exact acești pași — de la alegerea localității și stabilirea temei până la pregătirea echipamentului și consemnarea informației. Este munca invizibilă din spatele oricărei expoziții de fotografii vechi sau cusături „de odinioară”.
O metodă cu rădăcini la Cornova
Ce dă subiectului o greutate aparte tocmai la Ungheni e că metoda aceasta are, în raion, un act de naștere celebru. În vara lui 1931, echipa sociologului Dimitrie Gusti — Școala Sociologică de la București — a coborât la Cornova pentru cea de-a șaptea campanie monografică a sa și pentru primul sat basarabean „citit” integral: circa 55 de cercetători din zeci de discipline, de la sociologie și drept până la medicină, arhitectură și fotografie (imaginile le-a făcut Iosif Berman). Cornova era atunci în județul Orhei; astăzi este o comună a raionului Ungheni. Din acea campanie au rămas studii, un film sociologic și, mult mai târziu, un volum recuperat editorial de Vasile Șoimaru — despre care am scris separat, la 95 de ani de la eveniment.
Linia e dreaptă: ceea ce a făcut echipa lui Gusti la scară academică, în 1931, încearcă astăzi, la scară de raion, un muzeu și o secție de cultură — să prindă satul pe hârtie, în fotografie și în obiect înainte ca el să se schimbe de nerecunoscut. Iar urgența de acum e cu atât mai mare cu cât satul pe care Gusti îl găsea plin de viață a rămas, în 2024, la mai puțin de 600 de oameni.
Cine ține memoria
Documentarea nu se face pe cont propriu. În raion, sarcina o duc mai ales muzeele. Muzeul de Istorie și Etnografie Ungheni, fondat în 1967 și găzduit în Palatul de Cultură, adună peste 10.000 de piese — de la arheologie și port popular la țesături, obiecte casnice și fotografii — și își publică propriul buletin, „Pyretus”. Un muzeu la Pîrlița păstrează chiar două case țărănești tradiționale, altul funcționează la Sculeni, iar la Florițoaia Veche o casă-muzeu privată, „La Prispa lui Vasile”, ține vie inclusiv tehnica lutului: acolo s-a organizat, în iunie, o clacă de lipit cu lut, adică patrimoniul nu doar descris, ci făcut cu mâna.
Laboratorul de la Petrești adaugă la toate acestea piesa care lipsea cel mai des: oamenii pregătiți să facă munca. Un bibliotecar, un director de casă de cultură, un profesor din sat pot fi, cu o metodă în mână, primii care fotografiază o casă înainte să cadă sau care înregistrează povestea unui bătrân despre cum se ridica o gospodărie. Cât despre ce urmează — dacă fișele, fotografiile și obiectele strânse astfel ajung într-o arhivă accesibilă sau în Registrul Național al patrimoniului imaterial —, asta va spune proiectul „Casa tradițională” în edițiile lui următoare.
Deocamdată, la Petrești a rămas un lucru limpede: fiecare casă de lut care se documentează la timp e o bucată de memorie a satului care nu se mai întoarce în pământ o dată cu pereții ei.