Sâmbătă, 4 iulie, la Biblioteca „Dimitrie Cantemir” din Ungheni s-a sărbătorit Ziua Independenței Statelor Unite. American Corner — „Colțișorul American” — a marcat, cu jocuri, muzică și confetti, ediția „Freedom 250”: 250 de ani de la Declarația de Independență a Americii, în 1776. O recepție de o zi, ca multe altele.
În spatele ei stă însă o istorie pe care puțini ungheneni o cunosc — una care leagă orașul de pe Prut de America încă de la 1877. Nu e nici laudă, nici propagandă: sunt fapte verificabile, unele spectaculoase, altele incomode. Le-am adunat și le-am trecut prin verificare, separând ce e sigur de ce a rămas legendă.
Recepția „Freedom 250” de la American Corner Ungheni, pe 4 iulie 2026. Foto: American Corner Ungheni.
Ungheneanul care a scris „The Apartment”
Începem cu vârful. Unul dintre marii scenariști ai Hollywoodului s-a născut la Ungheni.
Itek Domnici a venit pe lume la 27 iunie 1920, în târgul Ungheni — pe atunci, după Unire, în România Mare. Familia lui, evreiască, a emigrat în Statele Unite la sfârșitul anilor 1920 și s-a stabilit la Brooklyn. Acolo și-a schimbat numele în I.A.L. Diamond și a ajuns, peste ani, cel mai apropiat colaborator al regizorului Billy Wilder.
Împreună au scris unele dintre cele mai iubite comedii americane. Diamond a co-semnat scenariul filmului „Some Like It Hot” (1959), considerat de mulți critici cea mai bună comedie din istoria cinemaului, și a câștigat premiul Oscar pentru scenariul filmului „The Apartment” (1960). Un unghenean plecat copil peste ocean, pe numele lui adevărat Itek Domnici, a luat astfel o statuetă la Hollywood.
E cea mai spectaculoasă — și cea mai bine documentată — legătură dintre Ungheni și America. (Pe listele de internet apar și alte nume revendicate pentru Ungheni; unele nu rezistă verificării — despre ele, mai jos.)
1877: prin gara Ungheni a trecut un război — și un american a scris despre el
Cu decenii înainte, Ungheniul era deja un loc prin care trecea istoria — punctul pe unde se făcea legătura între Imperiul Rus și Occident.
În 1875, Imperiul Rus a construit calea ferată Chișinău–Ungheni–Iași, iar în aprilie 1877 a fost dat în folosință podul feroviar peste Prut — la câteva zile înainte ca Rusia să declare război Imperiului Otoman. Pe acel pod, chiar în acele zile, armata imperială a intrat în România, în drum spre frontul din Balcani. Gara Ungheni a rămas apoi, timp de aproape un secol, punctul oficial de trecere a frontierei dintre Rusia și România — locul unde trenurile își schimbau chiar ecartamentul.
Podul feroviar peste Prut de la Ungheni, cunoscut drept „Podul lui Eiffel”, dat în folosință în 1877 — pe aici a intrat armata rusă în România, în drum spre frontul din Balcani. Foto: Wikimedia Commons (CC0).
Ce e mai puțin știut e că un american a fost martor și a scris despre asta. Francis Vinton Greene, ofițer și atașat militar al Statelor Unite pe lângă armata rusă, a publicat în 1879 o istorie a campaniei în care notează, negru pe alb, că trupele „au trecut frontiera la Ungheni”. Numele orașului nostru apare astfel, de mâna unui ofițer american, într-o carte din 1879.
Francis Vinton Greene, ofițerul american care, ca atașat militar pe lângă armata rusă, a scris în 1879 că trupele „au trecut frontiera la Ungheni”. Foto: domeniu public (Wikimedia Commons).
Un cuvânt despre pod: deși e cunoscut drept „Podul lui Eiffel”, paternitatea e disputată. Istoricii îl atribuie inginerului rus Nikolai Belelubsky; varianta locală spune că podul original, al inginerului Balitskii, a fost avariat de apele Prutului și abia apoi reproiectat cu implicarea atelierului lui Gustave Eiffel. Numele oficial „Eiffel” i-a fost dat de autoritățile locale abia în 2012. „Podul lui Eiffel” e, deci, în parte, legendă frumoasă.
De aici se pleca spre America
La sfârșitul secolului al XIX-lea, Ungheniul era un târg cu o comunitate evreiască majoritară — aproape o mie de suflete la recensământul din 1897. Din el s-a plecat, ca din tot sudul Imperiului Rus, spre America: „mai ales spre Statele Unite”, notează arhiva comunitară a orașului.
Plecările s-au înmulțit după pogromul de la Chișinău, din aprilie 1903 — la vreo sută de kilometri de Ungheni, pe aceeași linie ferată. Măcelul, soldat cu aproape 50 de morți, a zguduit America: pentru prima oară, evreii din Statele Unite au organizat proteste la scară națională, iar o petiție de protest adresată țarului a ajuns, în cele din urmă, depusă în seiful Departamentului de Stat de la Washington. Basarabia intra astfel în conștiința publică americană — iar valul de emigrare spre New York și Philadelphia s-a accelerat.
Memoria acelui Ungheni dispărut a fost scrisă, peste ocean, în idiș: doi emigranți plecați la Philadelphia, Moshe Melamed și Chaim (Herman) Barkan, au lăsat cărți-memorial despre târgul lor natal — una dintre ele, din 1959, se numește chiar „Mayn Shtetl Ungen” („Orașul meu, Ungheni”). E un strat de istorie care merită tratat cu sobrietate: comunitatea evreiască a Ungheniului a fost nimicită în 1941, în Holocaustul desfășurat sub regimul lui Ion Antonescu.
O curiozitate colaterală, cu rezervă: melodia imnului Israelului, „Hatikva”, are rădăcini într-un cântec popular din spațiul moldovenesc, pus pe note de Shmuel Cohen — despre care sursele spun că era originar dintr-un orășel din apropierea Ungheniului (nu din oraș), plecat nu în America, ci în Palestina. O legătură reală, dar de tratat cu precizie.
Un oraș american înfrățit cu Ungheniul
Legăturile nu sunt doar istorice. Din anul 2000, Ungheniul e înfrățit cu Winston-Salem, un oraș din statul Carolina de Nord — o relație confirmată de ambele părți și reînviată în ultimii ani. Nu a rămas pe hârtie: în 2003, americanii au donat 30 de cărucioare pentru persoane cu dizabilități; din 2006, elevii Școlii de Arte Plastice din Ungheni expun într-un salon de artă la Winston-Salem; în 2015, secția de șah a școlii sportive a jucat, peste Atlantic, un turneu cu un club american. (Primăria listează și o a doua înfrățire americană, cu Mankato, Minnesota, din 2011 — dar aceea pare să fi rămas mai mult pe hârtie.)
Cei peste trei decenii ai instituțiilor
Cea mai densă prezență americană e însă cea din ultimele trei decenii — de când, în 1992, Statele Unite au stabilit relații diplomatice cu Republica Moldova independentă.
„Colțișorul American” pe care s-a sărbătorit „Freedom 250” e el însuși o astfel de urmă: American Corner Ungheni s-a deschis în 2004, în parteneriat cu biblioteca, ca resursă gratuită de engleză, cultură și tehnologie — și funcționează, prin declarația Ambasadei, și ca „centru de alumni”, unde unghenenii întorși din programe de schimb din SUA se reîntâlnesc. Că legătura e vie o arată un detaliu concret: în ianuarie 2020, rețeaua de foști bursieri „Moldova ReConect” și-a ținut o întâlnire chiar la Ungheni.
„Colțișorul American” din Biblioteca „Dimitrie Cantemir” — resursă gratuită de engleză, carte și tehnologie, deschisă în 2004. Foto: American Corner Ungheni.
Prin astfel de programe au trecut, la nivel de țară, peste 6.000 de moldoveni din 1993 încoace. Fețele locale concrete sunt greu de numit public — dar unele se pot numi: bibliotecara Aliona Manciu, de la „Dimitrie Cantemir”, a urmat un program de leadership pentru bibliotecari în Statele Unite.
Apoi e amprenta care se vede pe stradă. Prin programul USAID „Comunitatea Mea”, Ungheniul a construit 146 de stații de autobuz — 106 în oraș și 40 în opt sate din jur — dintr-o investiție de 13,9 milioane de lei, din care aproape 8,6 milioane bani americani. Tot USAID a finanțat studiul pentru terminalul logistic Berești și a transformat judecătoriile Bălți și Ungheni în „instanțe-model”, printr-un proiect de 5,6 milioane de dolari.
Pe Prut, la Blândești (comuna Sculeni), funcționează din 2015 singurul sistem de irigare din raion reabilitat prin Millennium Challenge Corporation, agenția americană care a derulat în Moldova un program de circa 259 de milioane de dolari. Iar în mai 2022, la Ungheni s-a inaugurat o remiză de pompieri ridicată din temelie cu peste 470.000 de dolari americani — care deservește 72 de localități din raion. La ceremonie a fost ambasadorul SUA, Kent D. Logsdon.
„Freedom 250” și partea incomodă
Aici intervine și nuanța pe care un ziar onest nu o poate ocoli.
Mai întâi, o precizare de calendar: deși Ambasada a marcat „Freedom 250” invocând „35 de ani de parteneriat” cu Moldova, relațiile diplomatice formale s-au stabilit la 18 februarie 1992 — deci în 2026 se împlinesc, de fapt, 34 de ani. Cifra „35” se numără de la recunoașterea independenței, în 1991.
Apoi, scara. Din 1991, Statele Unite au oferit Moldovei — prin toate agențiile — peste 2,6 miliarde de dolari, din care peste un miliard doar prin USAID, în aproximativ 130 de proiecte. Sunt bani care au construit lucruri reale, dar și un instrument de influență, prin definiția însăși a diplomației publice. Ambele adevăruri stau împreună.
Iar în 2025, sprijinul s-a oprit brusc. La 20 ianuarie, administrația de la Washington a înghețat asistența externă, iar USAID a fost, până la 1 iulie, desființată și absorbită de Departamentul de Stat. Efectul s-a simțit și la Ungheni: proiectul terminalului Berești, rămas fără finanțatorul american, își caută acum banii la Comisia Europeană, printr-o cerere comună a României și Moldovei. La nivel de țară, tăierile au lovit proiecte energetice de peste 200 de milioane de dolari și au aprins o dezbatere veche — cât de sănătos e ca reforme întregi să depindă de un singur finanțator extern.
Merită spus, pentru echilibru, și ce nu a fost american: în criza refugiaților ucraineni din 2022, când Ungheniul a fost nod de tranzit, centrele și locurile de joacă din oraș au fost finanțate de Japonia, de Uniunea Europeană și de Caritas Austria, nu de SUA. Iar gazoductul Iași–Ungheni–Chișinău, adesea asociat cu „ajutorul occidental”, e construit cu bani europeni, nu americani. Precizia contează — mai ales într-un subiect pe care unii îl citesc cu entuziasm, iar alții cu suspiciune.
Mai mult decât recepția de 4 iulie
Puse cap la cap, toate aceste fapte spun ceva simplu: pentru Ungheni, America n-a fost niciodată doar o țară îndepărtată de pe hartă. A fost un unghenean ajuns la Hollywood, un ofițer american care a scris numele orașului într-o carte, o petiție dusă la Washington din cauza unui pogrom de alături, un oraș înfrățit peste Atlantic.
Dar a fost și foarte concretă: stații de autobuz în opt sate, o remiză de pompieri, un colț de bibliotecă unde se învață engleză gratis. Recepția de 4 iulie trece într-o zi. Legăturile adunate în timp — și cele care se pot pierde, când se schimbă vânturile la Washington — cântăresc mai mult decât o singură zi de sărbătoare.