Într-o fotografie alb-negru, un tânăr în costum închis și cămașă albă stă drept, în fața unei pături întinse pe un perete de lemn. Nu zâmbește. Sub imagine, o singură propoziție: „Teodor Șișcanu din com. Măcărești, r-nul Ungheni, deportat în 1949 împreună cu familia în reg. Irkutsk.” Este una dintre puținele fețe pe care le mai putem privi din valul de deportări de acum 77 de ani — păstrată în „Cartea Memoriei”, catalogul oficial al victimelor totalitarismului comunist, editat de Muzeul Național de Istorie a Moldovei.
În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, în satul Măcărești din raionul Ungheni, familia Șișcanu era printre cele ridicate din case. Nu s-a întâmplat pe neașteptate. Capul familiei, Zaharia Șișcanu (născut în 1902), fusese deja condamnat în 1945 la 15 ani de lagăr, pe motiv de „colaboraționism”. Patru ani mai târziu, restul familiei a fost trimis pe urmele lui: soția Alexandra și cei patru copii — Ion, Teodor, Alexandra și cel mic, Andrei, care avea doar șase ani. Fotografia de arhivă îl numește Teodor; în lista nominală a familiei, fiul născut în 1934 e trecut cu forma rusificată a numelui — „Fiodor”.
O familie, într-un rând de catalog
Ce a rămas oficial din drama lor încape într-un rând sec al catalogului:
ȘIȘCANU Zaharia A. (n. 1902). Condamnat în 1945 la 15 ani de detenție într-un lagăr de corecție prin muncă. Cap de acuzare: colaboraționism. Reabilitat în 1991. […] Înscriși în lista „colaboraționiștilor”. Deportați în 1949 în reg. Irkutsk. Reabilitați în 1991.
„Cartea Memoriei”, vol. IV, secțiunea raionului Ungheni
Reabilitarea a venit în 1991 — patru decenii mai târziu, când statul care i-a deportat nu mai exista. Ce s-a întâmplat cu Teodor Șișcanu în acei ani de Irkutsk, dacă s-a mai întors vreodată la Măcărești și cine îi mai sunt astăzi urmașii, catalogul nu spune. Aceste răspunsuri se află doar în dosarul individual de reabilitare sau în memoria familiei — nu în paginile publicate.
„Adresa” unghenenilor deportați în 1949: Irkutsk
Povestea familiei Șișcanu nu este una izolată, ci tipică pentru satul și raionul ei. Deportarea din iulie 1949, cunoscută în documentele NKVD drept operațiunea „Sud”, a fost cel mai mare val de strămutări forțate din istoria Basarabiei: în doar câteva ore, peste 11.000 de familii — declarate „chiaburi” sau „dușmani ai poporului” — au fost ridicate din toată republica, urcate în vagoane de vite și trimise, în 30 de eșaloane, spre Kazahstan și Siberia. Baza „legală” fusese semnată cu luni înainte, prin hotărârea sovietică din 6 aprilie 1949.
Pentru cei ridicați din raionul Ungheni în acel val, destinația se repetă cu o insistență apăsătoare. În fila dedicată comunei Măcărești, familie după familie — Aftonachi, Buraga, Enachi, Gâncu, Moraru, Nichitin, Șișcanu — poartă în dreptul numelui aceleași două cuvinte: „reg. Irkutsk”. Pentru numeroase familii unghenene, „adresa” din 1949 avea un singur nume, la peste 5.000 de kilometri de casă.
Cât de întinsă a fost pierderea se vede din cifra pe care redacția a numărat-o mai devreme în același catalog: în secțiunea raionului Ungheni, „Cartea Memoriei” adună în jur de 2.900 de nume de victime ale represiunilor, din peste 60 de localități, din ambele valuri — cel din 1941 și cel din 1949. Teodor Șișcanu este unul dintre ele. Fotografia lui pune o față peste o statistică pe care, altfel, o citim fără s-o vedem.
De ce contează astăzi
Luni, 6 iulie, la 77 de ani de la acea noapte, unghenenii s-au adunat la Troița Martirilor Neamului pentru a comemora victimele deportărilor staliniste. Ceremoniile marchează un număr — mii de destine frânte. Chipul lui Teodor Șișcanu amintește ce se ascunde în spatele lui: oameni concreți, cu nume, sate și vârste, ridicați dintr-o curte din Măcărești și duși în Siberia, de unde mulți nu s-au mai întors.